Am cunoscut copacul asta...un copac imens, scaldat de frunze in toate forrmele si culorile, fiecare reprezentand viata unui om.Mi-a spus ca il doare ingrozitor,ca e plin de rani si sangereaza puternic si ca simte cum fiecare spin veninos se adanceste cu fiecare pleoapa in interiorul sau.Mi-a povestit despre sangele lui magic si m-a intrebat daca as fi capabila sa il iau pentru mine,sa-l beau pana la ultima picatura si sa devin nemurioare.I-am raspuns ca acum nu as mai avea de ce sa fac asta,ca eram in cautare de o cale cat mai dureroasa pentru a-mi pune capat zileleor,pentru ca si eu sunt plina de venin,fara nimic altceva decat speranta si sunt plictisita sa tot astept.Nu am pentru ce sa mai raman in viata intr-un univers mort, ofilit si criogen.Dar apoi mi-am amintit ca este un suflu acolo, in preajma mea ,singurul pentru care as continua sa dainuiesc.I-am povestit copacului despre el,despre cum era pentru mine insusi viata,cum ma topeam cand ii priveam surasul,cum inviam cand ii simteam prezenta. Tot ce insemna jovial,era in el...
Au urmat momente de liniste, dupa care m-a intrebat daca nu am o licoare pentru ranile sale.(plangea din cauza durerii cumplite ,dar pe mine ma lasa rece.Il priveam fara sa fiu capabila sa il consolez in vre-un fel)I-am spus ca nu stiu niciun leac.Daca as fi avut unul l-as fii folosit pentru mine. A inceput sa-mi povesteasca cum toate frunzele incep sa cada si sa acopere solul cu sufocanta lor existenta iar el nu se mai poate regenera...niciodata...pentru ca otrava care se scurge dupa ce frunzele se descompun si patrund in adancul radacinilor sale,nu-i mai permite sa insufleteasca alti lastari tineri.Stie ca odata ce acestia vor murii vor continua sa-l raneasca.Tu ai continua sa dai din zilele tale daca ai primi in schimb doar rautate pura?Dar copacul asta vede ca fara frunze, nu ar mai fi flori, si fara flori,nu ar mai avea cui sai spuna povesti,nu ar mai avea pe cine sa instruiasca si sa initieze in univers.Nu ar mai putea ura sau iubi,nu ar mai simti,el insusi ar muri de singuratate si dor.Mi-a spus ca de-a lungul secolelor, a invatat sa absoarba otrava aia si sa accepte durerea(dobandeste mai multa cu fiecare frunza),tocmai pentru ca iubeste viata atat de mult,doar in felul asta traieste.Traieste pentru frunzele pagane,otravitoare.Dar cat de mult timp urmeaza sa indure?Traieste pentru a-si lua propria viata,iar eu plec mai departe cautand o cale sa o sfarsesc pe a mea.
A asternut o patura in mijlocul nimicului si a impodobit-o cu patru siluete elegante, rafinate, atent lasate la intamplare.O sticla cu sampanie,doua pahare cu picioare,si o chitara splendida pe care ingerul o strunea cu plapanda sa aripa divina. M-ai ademenit sa ies dintre coltii virginitatii,m-ai chemat la tine.
